De mâine, am să încerc să o respect… Până acum am scris de plăcere, din plictiseală, din lipsă de ocupaţie. Ideea este că am scris prea rar şi mi-am uitat multe din idei.

Nu vreau să se înţeleagă greşit că mă voi obliga pe mine însumi să scriu, cu o postare pe zi(minim una pe zi) sper ca blogul „să crească”.

Aşadar, pe viitor, poate cu chiu cu vai, poate cu nesaţ, o să încerc să respect regula.

Anunțuri

M-am înşelat…

De fapt zelist e inutil… din punctul meu de vedere… Adică tot ceea ce are în vedere este numărul de site-uri în care apare scris blogul tău. Cum sunt la început şi nu prea am prieteni bloggeri, nu prea am nevoie momentan… prin urmare îl las de-o parte şi îmi văd de scris.

Poate în viitor îmi va folosi… Lăsând zelistu’ la o parte încerc să văd jumătatea plină a paharului: am dat de Pidjin, despre care voi vorbi mai încolo…

Interesant…

Tot văd de ceva vreme pe multe bloguri widgetu’ ăla cu zelist… Mi s-a părut oarecum util acest site şi astăzi m-am decis să îmi bag şi eu blogul, mai ales din curiozitate pentru clasament, pentru poziţia blogului meu în clasament mai exact.
Zis şi… făcut. Doar că acest „făcut” s-a întamplat cam acu o lună, eu având marea surpriză ca după ce mi-am introdus numele să primesc mesaju’: „Acest blog este introdus deja! Adauga alt blog”.
:-?… Interesant… Oricum cred că ocup o poziţie jalnică da’ las’ că merge…

Urmează să mă decid ce widget să bag pe blog… Poate între timp mai cresc oleacă în clasament. Iată câteva:

Tehnologie…

Era funny să crezi că măgăriile anti-ţânţari funcţionează… Cele de băgat în priză care nu fac decât să te parfumeze cu levănţică sau muşeţel, sau spray-urile care te scoteau afară din casă… Mai erau zvonuri cum că nu ştiu ce ceaiuri de… (plante medicinale :-?), cuprul, banda de scotch lipită de tavan(foarte folosită de bunică-mea)ar alunga dobitoacele…

Am dat peste o chestie foarte interesantă, care ar promite multe, şi teoretic ar funcţiona :-D.

E vorba de un soft ce se foloseşte de ultrasunete pentru a alunga ţânţarii… Nu ştiu sigur dacă ţânţarii au urechi dar merită încercat.

Bărcuţa de hârtie

Dintr-o foiţă de hârtie am reuşit să fac o barcă. Nu ştiu eu să fac lebede sau dragoni cu 16 capete, da’ bărcuţa tot o fac. Era albă, avea colţurile bine definite şi pânza secţionată. Cum cei câţiva ani trecuţi de când nu am mai făcut aşa ceva şi-au pus amprenta, bărcuţa avea la proră (sau pupă… simetria nu mi-a permis să le deosebesc) un pliu făcut aiurea, care îi dădea un aspect inestetic, poate puţin butucănos. Totuşi o priveam foarte mândru, mai ales din cauza faptului că folosisem o singură coală de hârtie, lucru care m-a surpins, eu pregătindu-mi câteva duzini.
Structura simplă, uşor aerodinamică se înălţa impunătoare pe terasă, chiar dacă era înconjurată de ghivece de flori de 3 ori mai mari.
Soarele dogoritor, liniştea eternă precum şi atmosfera de vară plină de nimic m-au aţipit, ramânând cu capul pe mâini, cu mâinile pe masă, cu privirea aţintită la multitudinea de pliuri de hârtie ce căpătase o formă atât de simplă, dar în acelaşi timp complexă.

Mă gândeam, sau poate visam. Nu sunt sigur, tot ce ştiu e că m-am afundat rău de tot, ajungând la poveştile lui Jules Verne, văzându-mă mare aventurier cărmuind hai-hui acea barcă, ce se strecura extrem de graţios printre valurile mării (sau poate oceanului). Încet încet devenea tot mai nesigură, valurile crescând brusc reuşiră să o captureze, ea lăsându-se în voia sorţii, la cheremul apei. Situaţia se agrava, barca prinzând încet încet apă, tot mai multă, tot mai tulbure, tot mai înspumată. Pornise furtuna. Eu dispărusem, poate murisem, poate nici nu urcasem pe ea.După lungi lupte cu furtuna, barca se dădu bătută, parcă presimţind nenorocirea ce avea să se abată asupra ei, la fel ca o pasăre în cădere, pe ultimii 10 metri. S-a răsturnat.

Da, adormisem. Visam. A fost mai degrabă un coşmar. M-am trezit la fel de năuc cum am adormit. Se întunecase, venise ploaia, o ploaie rece si deasă, care provoca un zgomot asurzitor cu fiecare picătură ce întâlnea solul. Umbrela m-a păstrat uscat, însă eu eram panicat, somnoros, mirat. Am urcat scările, şi până să mă bag în pat m-am gândit la acel coşmar. M-am trezit de câteva ori în acea noapte, amintindu-mi de barcă, însă nici ploaia nici oboseala nu m-au lăsat măcar să ma clintesc. Eram prizonierul patului, şi deşi mă întrista faptul că nu pot ieşi afară, îmi plăcea.

M-am trezit odata cu asfinţitul, ieşind în pijamale pe terasă. Plouase toată noaptea, picături mari încă se mai dezlipeau de muchia burlanului. Era un aer proaspăt, umed, răcoros. La câţiva metri se afla ea, barca. Acum devenise aspră, un ghemotoc de hârtie pe care, oricât de mult l-ai fi studiat, nu l-ai fi văzut în stare să fi fost o barcă. Plutea într-o baltă tulbure, parcă blestemată. Eu am cules resturile de hârtie, în genunchi. Îmi părea rău pentru barcă, pentru toată întâmplarea. Am încercat să-mi amintesc coşmarul, dar se ştergea din minte parcă în fiecare secundă. Atunci mi-a amintit că ştiu să fac şi avioane…

Or fi românii cum or fi, o fi România cum o fi, e drept că nu prea ai de ce să atingi lucruri pe care scrie made in Romania, dar un lucru e cert: pâine ca la noi nu e nicăieri!

Ţin minte că mai ales iarna terbuia să ajung în cartierul vecin pentru o pâine proaspătă care îţi amorţea mâinile în drum spre casă… pe vremea când tata era mic, situaţia era mai dramatică, din câte mi-a mai povestit el.

În orice caz, cred că oricine trece prin faţa unei brutării care emană mirosul de pâine se topeşte…

Eu am o slăbiciune pentru pâinea noastră, atât pentru gust cât şi pentru miros. O lună aici nu am mâncat pâine deoarece italienii au o pâine ceva mai tare decât masa pe care o mănâncă, eu nefiind obişnuit cu aşa ceva.

Ieri a ajuns pâinea din România, pâine pe care am savurat-o cu nesaţ. Hai că tot e bun! Ne pricepem la ceva!

Art. 161. – (1) Se interzice conducatorilor de biciclete:

a) sa circule pe sectoarele de drum semnalizate cu indicatorul avand semnificatia „Accesul interzis bicicletelor” ;
b) sa invete sa conduca biciclete pe drumurile intens circulate;
c) sa circule pe trotuare, cu exceptia cazului cand pe acestea sunt amenajate piste speciale destinate lor;
k) sa circule pe aleile din parcuri sau din gradini publice, cu exceptia cazurilor cand nu stanjenesc circulatia pietonilor;
p) sa circule pe alte benzi decat cea de langa bordura sau acostament, cu exceptia cazurilor in care, inainte de intersectie, trebuie sa se incadreze regulamentar pentru efectuarea virajului la stanga;

preluate de aici.

Mi-e greu s-o spun dar în legislaţie scrie că orice biciclist trebuie să mearga pe stradă sau pe pistele pentru biciclete (oO).

Deşi mă simt mai în siguranţă între pietoni, dacă vreau să respect legea trebuie să înfrunt traficul şi şoferii mai puţin şoferi.

Nor de etichete