La pâine nu ne bate nimeni!

Or fi românii cum or fi, o fi România cum o fi, e drept că nu prea ai de ce să atingi lucruri pe care scrie made in Romania, dar un lucru e cert: pâine ca la noi nu e nicăieri!

Ţin minte că mai ales iarna terbuia să ajung în cartierul vecin pentru o pâine proaspătă care îţi amorţea mâinile în drum spre casă… pe vremea când tata era mic, situaţia era mai dramatică, din câte mi-a mai povestit el.

În orice caz, cred că oricine trece prin faţa unei brutării care emană mirosul de pâine se topeşte…

Eu am o slăbiciune pentru pâinea noastră, atât pentru gust cât şi pentru miros. O lună aici nu am mâncat pâine deoarece italienii au o pâine ceva mai tare decât masa pe care o mănâncă, eu nefiind obişnuit cu aşa ceva.

Ieri a ajuns pâinea din România, pâine pe care am savurat-o cu nesaţ. Hai că tot e bun! Ne pricepem la ceva!

Pe trotuar sau pe stradă şi de ce?

Art. 161. – (1) Se interzice conducatorilor de biciclete:

a) sa circule pe sectoarele de drum semnalizate cu indicatorul avand semnificatia „Accesul interzis bicicletelor” ;
b) sa invete sa conduca biciclete pe drumurile intens circulate;
c) sa circule pe trotuare, cu exceptia cazului cand pe acestea sunt amenajate piste speciale destinate lor;
k) sa circule pe aleile din parcuri sau din gradini publice, cu exceptia cazurilor cand nu stanjenesc circulatia pietonilor;
p) sa circule pe alte benzi decat cea de langa bordura sau acostament, cu exceptia cazurilor in care, inainte de intersectie, trebuie sa se incadreze regulamentar pentru efectuarea virajului la stanga;

preluate de aici.

Mi-e greu s-o spun dar în legislaţie scrie că orice biciclist trebuie să mearga pe stradă sau pe pistele pentru biciclete (oO).

Deşi mă simt mai în siguranţă între pietoni, dacă vreau să respect legea trebuie să înfrunt traficul şi şoferii mai puţin şoferi.

Cum convingi un şofer înrăit să meargă pe bicicletă?

Trăim într-o ţară în care, chiar dacă sunt mai mulţi şomeri decât angajaţi, chiar dacă ne ajunge criza (mai nou şi apa) la buric, chiar dacă 30% din elevi pică bacul, fiecare claie de păr care depăşeşte oficial adolescenţa face rost de carnet de conducere şi maşină.Citeam undeva că 80% din românii cu maşină nu merg mai mult de 20 km/zi, kilometri ce s-ar fi parcurge extrem de uşor şi repejor cu bicicleta.

Apare aşadar întrebarea: Ce ar împiedica un şofer să apese pedale de bicicletă, nu de maşină?

În primul rând bicicletă=nu are motor, nu are motor=pedalare, pedalare=efort, efort=ard caloriile…deci nea.În al doilea rând, România deţine milioane de pârliţi, dar ei vor să dea impresia că sunt doar puţin flambaţi.Ar mai fi multe alte rânduri numai că ar fi mai eficient să propunem soluţii, nu să scoatem la iveală handicapurile.

Ce soluţii ar putea să-i facă pe şoferi să dea din glezne pe bicicletă?

Se ştie prea bine (muult prea bine) că românul este extrem de atras de orice are scris pe el „PROMOŢIE!!” sau „GRATIS!!”.Aşadar e posibil ca ieftinirea bicicletelor sau punerea la dispoziţie a bicicletelor gratuite ar putea atrage 2-3-poate sute de foşti şoferi-viitori biciclişti.

Dar mulţi nu ar renunţa la şofat dacă nu s-ar simţi de câteva ori mai în siguranţă pe bicicletă decât pe maşină, prin urmare va trebui ca fiecare oraş să se echipeze cu piste adecvate pentru biciclişti.

O altă soluţie ar fi (deşi nu ştiu cât au funcţionat mesajele de pe pachetele de ţigări „Tutunul omoară!”) introducerea de avertismente la TV, internet, pe maşini, pe biciclete, precum „Şofatul omoară vieţi.Ciclismul salvează vieţi”, însoţite de scurt-metrajele horror cu Terra peste 20 de ani, cu şi fără biciclete.

Multe oi copie de la vecini, aşa că ar trebui ca personajele cu renume să înceapă o manie a bicicliştilor, în acest fel Popescu îl copie pe Băsescu, vecinu’ îl copie pe Popescu, vecinu’ lu’ vecinu’ lu’ Popescu îl copie pe vecinu’ lu’ Popescu…ş.a.m.d…

Altă soluţie ar fi scumpirea cu 500% a benzinei, taxei de drum, autostrăzii(oO), rovignetei, asigurării, inspecţiei tehnice, maşinilor, sau mai ştiu eu ce altceva plătesc şoferii.

Mulţi trebuie să înceapă să dea o pedală pentru a observa cât e de plăcut să mergi pe bicicletă, şi care sunt toate avantajele în folosirea ei, avantaje care-şi merită pe deplin un loc mai presus de maşină.

Care ar fi dupa tine, cele zece porunci ale biciclistului responsabil?

În calitate de mare biciclist aş fi în stare să vorbesc din experienţă, aşa că încep:

Orice biciclist responsabil ar trebui să:

1. Fie echipat corespunzător atât el, cât şi bicicleta, cea din urmă să fie aptă pentru orice fel de drum.
2. Ştie să folosească CORECT o bicicletă.
3. Cunoască regulile de circulaţie.
4. Fie pregătit moral, fizic, material, financiar (dar mai ales fizic!), pentru o plimbare cu bicicleta.
5. Ştie să repare/remedieze orice problemă a bicicletei în orice fel de condiţii.
6. Nu fie distras de înjurăturile şoferilor, pietonilor, POLIŢIŞTILOR, de şobolanul de la marginea străzii sau orice alt lucru ce ar compromite plimbarea.
7. Ştie când să se oprească.
8. Se comporte în trafic la fel cum ar trebui să se comporte orice şofer.
9. Dea importanţă oricărui peisaj, la urma urmei ăsta e farmecu’!
10. Pedaleze de plăcere, nu de nevoie.

Viaţa pe 2 roţi – de la prima bicicletă până azi

De când mă ştiu şi până azi, bicicleta a ocupat un loc foarte delicat în viaţa mea, mai exact între picioare.Doar că acest „de când mă ştiu” datează de când aveam vreo 5-6 ani.Deşi până atunci mă mai deplasam cu triciclete, „cvadrociclete”, „duzinociclete”, sau ştiu eu, alte asemenea, prima BIcicletă am primit-o târzior, când tata a venit cu o bijuterie cu două roţi, albastră, cu frâne primitive, cu schimbătoare cu care mai târziu mă făleam pentru că, ziceam eu, „sunt de motocicleta”, pe care îmi era frică să o ating.Era nouă, era a mea.Cu metodele lui taică-miu am învăţat să o stăpânesc în aceeaşi zi, şi tot în aceeaşi zi am luat primele trânte, primii trecători înainte, primii boscheţi între spiţe, primele chei franceze în mână.

Timpul trecea, eu învăţasem să o stăpânesc tot mai bine, să o cobor până la parter fără ajutor(pe-atunci stăteam la parter…), să o repar tot mai…să o repar, şi în fine am crescut destul de mult încat să nu o mai pot încăleca.Nu am rezistat fără pedalat prea mult, aşa că am trecut pe altă bicicleta: semi-cursiera lui taică-miu.Exersând, am reuşit să o mânuiesc destul de bine, cu toate că depăşeam cu puţin diametrul roţii, fapt ce a şi condus de altfel la achiziţia unei noi biciclete, de data asta roşie, pe măsura mea, mai performantă (pe atunci performanţa bicicletei creştea direct proporţional cu numărul de viteze), reuşind astfel să îmi omor timpul cât se poate de sănătos.

Alţi ani au trecut, eu am crescut şi mai mult, şi am rămas fără bicicletE (printr-o întâmplare care acum nu ar uimi pe nimeni).Am început să practic tot mai mult „mersul pe jos”, şi deşi îl detestam, nu aveam încotro.

Picătura care a umplut paharul în privinţa insuportabilului mers pe jos, m-a făcut să strâng destui bani cât să-mi cumpăr încă o vietate cu două roţi, pe care slavă Domnului încă mă însoţeşte.

Doar ideea că e „din banii mei” m-a făcut să am ceva mai multă grijă de ea, să o îmbunătăţesc, să o „şurubăresc” cu noua trusă de scule şi în fine să o utilizez mai mult decât pe celelalte.Cu toate că o am din primăvara lui 2009, am reuşit să parcurg zilnic kilometri buni de stradă/drum/cărare/trotuar/pădure/…etc.,am participat la masa critică anuală, devenind în fiecare zi tot mai priceput şi mai nebun după ciclism.M-am mai documentat, m-am mai informat, am urmărit ore întregi de curse/trasee sau orice altceva ce avea legătură cu bicicleta, aceasta devenind oficial o parte din viaţa mea, ceea ce justifică faptul că mă duc şi vin (de) la şcoală călare pe bicicletă.

Chiar dacă mă apropii de vârsta legală pentru a conduce maşina, ştiu că istoria bicicletei în raport cu mine va continua, şi sper din tot sufletul ca în tot mai mulţi oameni să înceapă/să continue această istorie, şi ca fiecare cetăţean să facă cunoştinţă cu avantajele şi plăcerile ce ţi le poate oferi o viaţă sănătoasă pe bicicletă.

Noaptea-n tramvai

Printre persienele între-deschise observ cerul înnegrit, brusc şi dintr-o dată(cum de altfel m-am şi obişnuit), ţinând cont că acum 10 minute am putut urmări un cârd (format din astronomica cifră de 2 păsări), printre aceleaşi persiene.S-a înnoptat iar eu încă sunt în tramvai, blogul căruia încerc (în zadar) să-i ofer un luck pe placul meu!

Cobor treptele de marmură, îndreptându-mă spre terasă, acolo unde mi-am petrecut următoarea jumătate de oră, stând pe scaun, alegându-mi punte fixe spre care îmi aţinteam privirea secunde bune.

Îmi place să ascult vântul, greierii, izvorul, păsările care nu au somn…Zăresc doar o lumină gălbuie, palidă, pe peretele casei de vis-a-vis.Muşte rătăcite se trântesc încontinuu de bec, cu mişcări neîncetate de dute-vino.

Mă cuprinde un sentiment ciudat, antrenat de atmosfera mistică.

Fulgeră.Tună.Plouă.

Plouă liniştit, eu rămân nemişcat pe scaun, admirând aburii ce se propagă printre stropi.Mă întorc în cele din urmă în scaun, scriind această postare.

Vacanţă în afară

De aici voi scrie în vacanţa de vară.Undeva-n Italia,în natură.