Archive for Iunie, 2010

Petic pentru pana de inspiraţie

De ceva vreme mă tot gândesc la blog.Mai exact la o următoare postare,evident,mai interesantă ,mai atractivă şi mai plăcută la citit,decât precedentele.

Mă aşez prin urmare comod pe scaun,deschid calculatorul şi în fine mă prepar pentru postarea ce se promite a fi plină de calităţile enumerate anterior.Doar că vacanţa,lipsa de ocupaţie,internetul(viteza lui mai exact),vremea,timpul,sau cine ştie ce altceva,contribuie la starea în care mă aflu,stare care nu promite mare lucru blogului.

Aşadar lipsa de inspiraţie domneşte indubitabil peste întreg perimetrul ce înconjoară calculatorul.

Caut aşadar acele „izvoare de inspiraţie”,care,în locul în care mă aflu,nu sunt prea accesibile şi nici prea abundente,dar sunt extrem de eficiente pentru că îmi permit să analizez în linişte fiecare „bit” din cele mai întunecate şi îndepărtate unghere ale minţii şi nu numai…(am auzit expresia asta undeva…nu mai ştiu unde).Însă din căutat nu am cum să mă opresc,prin urmare aştept să „mă umplu” de inspiraţie,cu care voi „condimenta” postările ce vor apărea,sper,în viitorul cât se poate de apropiat.

Anunțuri

Monoton…

Simt nevoia de a scrie.Nu ştiu de ce.Mă linişteşte faptul că abia a început vacanţa:am timp.Am timp să meditez,să mă bucur,să fiu trist,să scriu.Nu pentru blog,ceva,sau cineva,ci pentru mine.

E la fel de monoton ca în fiecare vară,însă vara asta le întrece pe toate.Nu am chef de nimic.Ziua se scurge greu dar constant,lăsându-mi timp de toate,doar că acest „toate” e din ce mai gol pe zi ce trece.

Televizorul a plecat demult din peisaj,calculatorul abia mă mai ţine treaz,cititul mă adoarme,plimbările mă deprimă,bicicleta mă enervează,somnul mă disperă.Celelalte activităţi încă sunt pe drum…

Nu-mi rămâne decât să aştept.Sunt obişnuit…aştept de când m-am născut.Aştept fleacuri.

Îmi place să filosofez…pentru asta scriu.

Balada ţânţarului

Eram gata să mă bag în pat.Se mai terminase o zi.Stângeam becul în timp ce-mi setam alarma.Se terminase şi forfota din stradă şi de la vecinii de deasupra.Era linilşte.Credeam că sunt singur în cameră:mă înşelam.Se auzea,tot mai tare,tot mai clar,tot mai stresant un bâzâit.Era el,ţânţarul.Se apropia nepăsător de mine.Habar n-avea.E prost.E prost pentru că noaptea stă pe bec.E prost pentru că face zgomot,pentru că nu ştie când să se oprească,pentru că nu ştie să vâneze,pentru că vine la mine,neavând habar că etajul de deasupra îi poate sătura întreaga familie,pentru că se izbeşte în geamuri până când nimereşte fereastra larg deschisă,pentru că nu ştie să acţioneze,deşi e criminalul nr.1 când vorbim de animale,pentru că femela,neplăcându-i polenul,a încercat sângele,în timp ce masculul a rămas umil la dieta de polen.

A întrecut măsura.Nu mă vedea,nu mă simţea,se izbea cu neruşinare în mine.Mi-am dat palme,încercând să-l prind.Nu se mai auzea.M-am culcat din nou,în speranţa că mă va lăsa în pace,că-l va lua vântul,că va muri,că i se vor rupe aripile.Degeaba.Se apropia din nou,fără pic de prudenţă,indiscret,de data asta aşezându-se pe mine.Totuşi îl admiram:a trecut de geam,de plasa de ţânţari,de uşa de la balcon,de perdea,de aparatul anti-insecte băgat în priză(nu că mi-aş fi pus mare încredere în el),şi a ajuns la mine.Era o mama grijulie,culegea mâncare pentru pui.Mi-era milă:trebuia s-o omor repede,fără să simtă.20 de minute am alergat după el,încercând să nu-l pierd din ochi.El zbura agale,din când în când trecând sadic foarte aproape de mine,umilindu-mă.

Era prea de tot.Eram istovit.Concepusem un plan.Am stins becul,trecând liniştit în pat.Aşteptam.A venit,cu aceeaşi indiferenţă.S-a aşezat pe genunchi.Era ultima şansă.Cu o mişcare a mâinii am încercat să-l înşfac.Îmi trecuse printre degete,dar am reuşit să-l ating,cât să cadă.Şi a căzut.Nu-l strivisem.Încă.Se zbătea,fără rost.Eu râdeam de el.L-am aruncat pe fereastră,lăsându-l să moară în chinuri.

Biruisem.M-am băgat în pat obosit dar mândru,fericit că voi avea cu siguranţă o noapte liniştită.Dimineaţă.Aveam mâncărimi pe picior şi mână.Visasem?Pe perete,la căpătâiul patului stătea nemişcat,el.Eu-umilit peste putinţă.El-indiferent.Cu o mişcare nesigură,am încercat să-l omor pentru ultima dată.Ratasem,el luându-şi zborul.De data asta era sătul,cu sângele meu care-l trăgea în jos.Avea mişcări greoaie.A doua lovitură mi l-a adus în palmă,strivit,aplatizat,mort.Eram sigur că-l omorâsem.M-am spălat pe mâini,în timp ce mă scărpinam.Puteam omorî orice ţânţar.Mi se părea un fleac:noaptea următoare n-am mai dormit…

Seara la geam

E oficial vară.Teoretic ziua mai lungă decât noaptea.În ultima săptămână nu am fost la şcoală,mulţumită mai marilor conducători ai ţării…

Totuşi,aceste aspecte nu favorizează deloc timpul meu liber(de care sunt bucuros că nu duc lipsă),ba mai mult,zilele mi se par extrem de scurte(a se menţiona faptul că mă trezesc pe la 9-10 şi mă culc după 12)…Şi totuşi…de ce?

Poate pentru că prioritatea număru’ 1-şcoala-a dispărut demult din peisaj…poate pentru că am înebunit îndeajuns de mult şi nu mai ţin evidenţa tuturor detaliilor…poate mi-am distrus subconştientul gândindu-mă ore în şir la nimicuri…poate noile mele activităţi cotidiene m-au separat total de realitate…poate totul e o simplă iluzie,sau un fapt extrem de ambiguu şi inaccesibil…poate timpul îşi bate joc de mine(din nou)…poate mă înşel…inutil de căutat cauza acestui fenomen nou apărut căruia nu-i mai dau de capăt şi care mă frământă,pentru că este extrem de neobişnuit pentru mine ca în început de vară-sfârşit de şcoală-să mă simt în criză de timp,să simt că nu mai am timp de nimic,de obicei aflându-mă în starea de plictis,în pană de idei,fără să ştiu cum să-mi omor timpul.

Ce-i de făcut?Momentan nimc.Nu prea am ce face…Meditez.

Sunt epuizat.Sunt şocat când mă uit pe geam.Ultima dată m-am uitat cam acum 2 ore(dupa ceasul oficial)dar care mi s-au părut câteva secunde.În urmă cu două ore,lumea mişuna grabită pe trotuare,inconştientă de faptul că oricât s-ar grăbi,timpul îi sfidează pe toţi.Pe stradă zăream un câine care încerca să traverseze.Un tramvai opreşte în staţie.

Acum,reflexul a făcut să-mi mai îndrept o dată privirea către geam.Habar n-am cum a trecut timpul!Acum e întuneric peste tot.Sunt orb.Se aprind în cele din urmă luinile.Descifrez cu greu siluetele ambulante,a căror umbră se deplasează haotic,sec,fără zgomot.Strada goală.Copacii tremură fără voie.Un câine trece agale strada.E acelaşi câine care în urmă cu două ore se îndrepta pe malul opus.Probabil şi el simte acelaşi lucru ca mine.Probabil creierul meu percepe timpul ca şi câinii!Nu…asta e o altă aberaţie de-a mea.Văd un tramvai gol.E acelaşi tramvai de acum două ore.Nu mai opreşte în staţie.În blocurile de vis-a-vis încep să se stingă luminile.Luna.Aproape rotundă.Mă deprimă,acum câteva zeci de minute în acel loc era Soarele.Am înebunit.Visez…sunt somnambul?!Oare chiar m-am uitat în urmă cu două ore la fereastră?Oare acum mă uit la fereastră?Nu ştiu…De fapt…cred că da!Îmi aduc aminte tot.Detalii.Multe detalii.Chiar s-au întâmplat!E imposibil să nu fie adevărat.Da!Cu siguranţă!

Plec de la fereastră.Nu prea s-a schimbat atmosfera în aceste două ore.Încep să-mi revin,să mă trezesc.Mă uit la ceas.Rămân cu privirea aţintită timp de câteva secunde:am stat două ore la fereastră!Alte două ore…Încă nu realizez.Alerg din nou la fereastră.Totul e pustiu,nici un bec aprins,nici un tramvai,nici un câine…nimic.Gol.Sunt şocat,dar plec din nou de la geam,de frica timpului.Nu mă mai uit la ceas.Mi-e frică.Mă bag în pat confuz,melancolic,derutat.Meditez.Îmi amintesc că în urmă cu câteva ore eram în acelaşi pat,în aceeaşi poziţie,cu aceeaşi privelişte la geam:lumina intrînd prin perdea:E DIMINEAŢĂ!Sunt sigur că am înebunit.Adorm…probabil mă voi trezi peste câteva zile,în acelaşi pat,cu aceeaşi lumină şi aceeaşi fereastră prin care am văzut atâtea…

Nor de etichete